Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care are intonație exclamativă, exprimă o stre sufletească, o senzație, manifestări de voință sau imită diferite sunete și zgomote din natură.
După înțeles:
- intejecții propriu-zise exprimă senzații, sentimente: ah!, vai!, uf!, brr! etc.
- interjecții de adresare exprimă manifestări de voință: măi, bre, fă, băi, hai, iaca, uite, dii, na, iată
- interjecții onomatopeice imită sunete sau zgomote din natură: trosc! pleosc! miau! cucurigu!
După origine:
- primare: zău, vai
- împrumutate: amin, bre, halal, bravo, pardon, servus
- create spontan: ei, zdup, oh, aouleu etc.
- provenite din alte părți de vorbire: fă, dracu, păcat, naiba, aș, păi, poftim, păzea, uite etc.
După formă:
- simple: ah, boc, miau etc.
- compuse: ei aș, haida-de, ia hai, tic-tac, heirup etc.
Nu toate interjecție au funcție sintatică.
Locuțiunile interjencționale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar care țin locul unei interjecții: ia te uită, pe naiba, nu zău, Doamne ferește.
