Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care are intonație exclamativă, exprimă o stre sufletească, o senzație, manifestări de voință sau imită diferite sunete și zgomote din natură.

După înțeles:

• intejecții propriu-zise exprimă senzații, sentimente: ah!, vai!, uf!, brr! etc.
• interjecții de adresare exprimă manifestări de voință: măi, bre, fă, băi, hai, iaca, uite, dii, na, iată
• interjecții onomatopeice imită sunete sau zgomote din natură: trosc! pleosc! miau! cucurigu!

După origine:

• primare: zău, vai
• împrumutate: amin, bre, halal, bravo, pardon, servus
• create spontan: ei, zdup, oh, aouleu etc.
• provenite din alte părți de vorbire: fă, dracu, păcat, naiba, aș, păi, poftim, păzea, uite etc.

După formă:

• simple: ah, boc, miau etc.
• compuse: ei aș, haida-de, ia hai, tic-tac, heirup etc.

Nu toate interjecție au funcție sintatică.

Locuțiunile interjencționale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar care țin locul unei interjecții: ia te uită, pe naiba, nu zău, Doamne ferește.